Fotoreportaj: O gara la apus...Slobozia Noua

O gara micuta la periferia unui orasel mic si cochet.
Avid dupa noi subiecte la indrumarea cuiva ajung sa vizitez gara Slobozia Noua, nu stiu cati dintre voi au ajuns pe acolo. Drumul prafuit plin de gropi, arsita soarelui, ma facea sa regret din ce in ce mai mult ca am dat curs indrumarii... Odata ajuns acolo intrarea principala nu promitea nimic spectaculos. Liniste... o liniste mormantala, doi caini lenesi, intansi la soare si nici picior de om. Privesc cladirea principala cu nesat...nu stiu ce cadru sa iau mai intai. Deodata linistea este sparta de un chicot de ras si cateva injuraturi. Intr-un tarziu reusesc sa imi dau seama de unde a fost sparta linistea. In unul dintre corpurile cladirii, prafuit, cu zabrele la geamuri sunt birourile personalului garii; o bicicleta sta rezemata de un cos de gunoi la intrare. M-am decis, plec e prea liniste pentru mine, o liniste mult prea suspecta. Fac drumul intors, imi atrage privirea o cladire din caramida rosie, incadrata de doi strajeri de nadejde, doi copaci a caror coroana insumata abia o cuprindeai cu privirea. Ochesc, declansez, si in acel moment zgomotul aparatului de fotografiat parca s-a transformat intr-o salva de tun. Din birourile ponosite a iesit parca la apel tot personalul garii. Toate privirile erau indrepatate catre mine intrebatoare, nelamurite si cu o oarecare "ura": i-am deranjat de la o septica, sau de la o tabla...nu stiu. Sfios ma indrept catre gloata. Intrebarea se citeste pe chipul lor, unul mai indraznet o rosteste: " Sunteti cumva de la presa? Ati venit sa ne fotografiati?" Ca de fiecare data ma lovesc de aceeasi timiditate in fata aparatului. Ii linistesc, le povestesc putin despre pasiunea mea, deja am inceput sa nu mai prezint nici un interes... Hienele putin afumate de alcool se retrag in camaruta unde incep iar injuraturile si chicotelile. Unul dintre ei a ramas sa mai stam la un pahar de vorba. In foarte scurt timp ii aflu tot arborele genealogic, neamuri indepartate, legaturi rupte, deja imi este foarte greu sa ii tin pasul... La un moment dat face o pauza lunga, priveste catre micuta gara: "Mare pacat domle' o trece in conservare", tristetea se citeste pe chipul lui. "Pe zi nu mai trec p'aici decat vreo 6 trenuri, si cate un marfar asa din cand in cand...nu prea mai e activitate", "A venti circulara de la Minister ca o sa ne inchida, liniile sa le bage in conservare si pe noi sa ne dea in somaj, mama lor de nenorociti", "Ma nene, am fost nas pe tren o gramada de ani, gara mai frumoasa ca asta nu am vazut, poate ca e acasa la mine dar ca asta nu e","Nenorocitii astia ne baga in sapa de lemn domle, pacat, pacat...sa veniti peste vreo... hmm... 5 luni asa, sa o vedeti cu geamurile sparte, o sa se aleaga prafu de ea...". Conversatia se termina intr-un final, dar cu un oftat lung. Imi vad de drumul meu...trag cateva cadre...si la fiecare declansare auzeam aievea:" pacat, pacat...o sa se aleaga prafu' de ea"


Bine ati venit!


Aici incepe si se termina peronul, alta data un furnicar de oameni.





Un sir lung de vagoane zac pe sinele inconvoiate de greutatea lor. Isi asteapta locomotiva...si ele parasesc statia.


Agale se indeparteaza un tren, una din cele 6 curse pe ziua de astazi s-a terminat. "Nu a urcat si nu a coborat nimeni" imi povesteste seful de statie.


Soarele apune...parca prevestind si apusul unei gari.